De la început cu SPOR: Am început să tatonez cu pasiunea pentru obiectele de lemn și tâmplărie după ce m-am mutat la țară

Scriitorul Marius Chivu are o relație specială cu lemnul încă de când era copil și își petrecea vacanțele la țară, unde atelierul de tâmplărie al bunicului său i se părea cel mai frumos loc din Univers.

Niște ani mai târziu, după ce a renovat casa bunicilor și s-a mutat acolo odată cu pandemia, unul dintre proiectele care-i aduc bucuria cea mai mare este chiar reconstituirea atelierului bunicului său în fostul grajd, care acum – pe lângă rolul de atelier – este și bibliotecă.

Acest articol face parte din campania „De la început cu Spor’’, prin care încercăm, alături de Policolor și SPOR, să aflăm ce îi face pe oameni să lase orașul în urmă și să se mute la țară.

Continuăm povestea scriitorului Marius Chivu, spusă chiar de el.

Primele piese recondiționate au fost chiar sculele bunicului Toma

Locul magic al copilăriei mele petrecute la țară, în Oltenia de sub munte, a fost atelierul de tîmplărie al bunicului Toma.

În penuria de jucării din comunism, acel atelier mi-a dezvoltat imaginația forțîndu-mă să văd în fiecare bucată de lemn din grămada de resturi o potențială jucărie. Acolo, în acel atelier, din mîinile bunicului meu s-a născut, sub ochii mei, și prima mea sanie.

Încă de pe atunci știam numele sculelor aranjate frumos, după trebuință și mărimi, pe raftul de sub tejghea ori în cuiele bătute în pereții atelierului: rindea, chiser, sfredel, zgîrieci… Iar astăzi, mirosul de rumeguș mă umple de nostalgie: este mirosul pielii bunicului meu, poate cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut: mîngîia lemnul cînd îl lucra și se oprea din muncă pentru a asculta cîntecul vreunei păsări din grădină. Era un perfecționist al cărui ucenic n-ai fi rezistat să-i fii: desfăcea și refăcea o lucrare pînă ieșea impecabil. De aici și colecția variată și colorată, aproape muzicală, de înjurături cu care-și acompania munca. Era și un tip elegant (bunica îl numea fudul): purta cămăși albe încheiate pînă la ultimul nasture, pălărie de fetru și ghete lustruite. Intra în atelier gătit de parcă ar fi mers la biserică.

L-am evocat pe bunicul Toma pentru că lui îi datorez pasiunea mea pentru obiectele de lemn și pentru tîmplărie, o îndeletnicire pe care am început s-o tatonez cu adevărat odată ce m-am mutat la țară, la începutul pandemiei.

Cînd am renovat casa bunicilor, unul dintre lucrurile de care sînt cel mai mîndru este faptul că am reușit să reconstitui atelierul său de tîmplărie în fostul grajd transformat într-o bibliotecă de 30 de metri pătrați. Curățarea, repararea și expunerea sculelor bunicului (depozitate și împrăștiate peste tot după ce atelierul cu pereți de placaj s-a prăbușit sub greutatea unei ierni acum multă vreme) a fost prima mea activitate de recondiționare a unor obiecte de lemn.

Au urmat „ustensilele” bunicii, cele mai multe lucrate tot de bunicul: linguri de lemn, tocătoare, troci, putineiul, vîrtelnițe, sucale, fuse, suveici, mosoare și, în general, toate componentele războiului de țesut (demontat și depozitat în podul casei), piese de lemn cu care am decorat casa în chip de obiecte ready-made, căpătînd conotații abstracte expuse individual. (Idee preluată de la extraordinarul sculptor Maxim Dumitraș, artizanul unui Muzeu de Artă Comparată la Sîngeorz Băi, unic în felul lui și care merită neapărat o vizită, fie și doar online la www.macsb.ro.)

#căsuțelemele, hashtagul care spune povestea caselor bâtrânești văzute în ultimii ani

În timp ce curățam, reparam și lustruiam cu ulei aceste obiecte de lemn am avut revelația faptului că aproape tot ce mi-ar trebui în casa veche, devenită nouă prin extindere și modernizare, trebuie să aibă o istorie. Astfel că, în ultimii doi ani am bătut toate ulițele și cătunele comunei în căutarea caselor bătrînești părăsite sau în paragină pentru a recupera obiecte și piese de mobilier. Așa s-a născut și hashtagul meu de pe Instagram #căsuțelemele unde am arhivat fotografii cu toate casele bătrînești întîlnite în ultimii ani, unele între timp dispărute, demolate sau prăbușite.

L-am „corupt” și pe tatăl meu, devenit partener în această acțiune a mea de „recuperare a patrimoniului”, cum glumim noi. Aveam nevoie de el pentru că e foarte priceput deopotrivă la dezmembrări și la reparații, dar mai ales pentru că multe obiecte mari și foarte mari a trebuit cărate cu remorca. Așa cum s-a întîmplat anul trecut cînd am descoperit întîmplător, într-o vale împădurită, o casă boierească construită în 1912 al cărei acoperiș era parțial prăbușit. Moștenitorii au fost încîntați că cineva e interesat de lucrurile din interior amenințate cu distrugerea și ne-au dat voie să luăm tot ce vrem, tot ce putem.

O zi întreagă am muncit cu tata să scoatem de sub moloz scaune, mese, paturi, dulapuri, pive și cuiere, să demontăm giurgiuvelele, să smulgem ușile masive din pereții crăpați și înclinați. Am încărcat două remorci cu lucruri din lemn de pe vremea Primului Război Mondial, apoi o vară întreagă le-am ținut în curte la soare să se usuce mucegaiul și să se aerisească, să le curăț cu șmirghelul petele, mizeria și defectele, să repar ce era stricat (balamale, încuietori, sertare) și, în cele din urmă, să le dau cu grund, lac sau ulei.

Ce n-am folosit ca atare (scaune, mese, paturi) am reinventat ca piese de mobilier sau le-am gîndit ca obiecte de decor: am pus oglinzi ferestrelor, dintr-un teasc am făcut o băncuță, am folosit trușiile ca noptiere, unei tejghele pentru brînză i-am pus mînere și astfel a devenit o lădiță pentru audio-books, am pus suporți unei jumătăți de fund de butoi și l-am transformat în raft, am folosit brîhle ca galerie de perdele, sucale în chip de lădițe pentru plicurile cu condimente.

Să cureți și să tratezi obiectele vechi de lemn e o treabă migăloasă și necesită timp, mai ales dacă odată au fost vopsite sau dacă au carii. Îți trebuie nu doar pricepere și imaginație (pe care, în cele din urmă, le capeți, dacă urmărești tutoriale, site-uri sau conturi specifice în social media), dar, mai ales, răbdare.

Motivația mea a fost legătura sentimentală cu bunicii și cu lumea lor, am vrut să recuperez cît mai mult, iar casa noastră să aibă și o dimensiune muzeală.

Altă motivație venind dinspre dezamăgirea faptului că nimeni la mine în sat nu a renovat casele bătrînești păstrînd materialele originare, arhitectura, spiritul. Au înlocuit lemnăria cu termopane și dușumelele cu parchet laminat, au zidit pridvoarele, fațadele au fost izolate, iar polistirenul a acoperit elementele decorative, au îmbrăcat treptele scărilor cu gresie, iar obiectele vechi din lemn au fost puse pe foc. Dacă mă bucur de o oarecare simpatie în sat, nu e atît pentru că sînt scriitor și lumea m-a văzut la televizor, cît tocmai pentru că „n-am stricat” și am păstrat din lucrurile „care erau odată”.

Bunicul Toma a murit prematur în urma unui accident, în pădure, la tăiat lemne – ironie care m-a lăsat neconsolat multă vreme. Între timp am descoperit ce material complex este lemnul, ce variat în funcție de esență, cît de fragil (vulnerabil ca apă, soare, carii, mucegai) și totodată cît de solid (îngrijit, rezistă sute de ani). Deseori mă gîndesc că bunicului i-ar fi plăcut să vadă ce-am făcut în absența lui, poate ar fi fost chiar mîndru de mine. Căci să recondiționezi și să reinventezi obiectele vechi nu este doar o activitate practică și nu ține doar de gustul personal, este și expresia admirației, dragostei, dorului față de cei de dinainte. Care sînt asemeni lemnului.