De la început cu SPOR: a plecat de la sat la bloc, dar s-a întors peste ani pentru că îi lipsea libertatea curții

Elena Santos a crescut la curte, într-un sat din apropierea Bucureștiului. Mergea în oraș la liceu, dar acolo i se spunea „țăranca”, „gâsculița” pentru că venea de la țară. Simțea o oarecare rușine față de originile ei și modul în care trăia alături de familie, unul foarte diferit de traiul de la bloc al colegilor ei. Așa că visul ei era să ajungă, în cele din urmă, să se mute de acolo.

„Îmi doream să-mi cumpăr un apartament, să fug cât mai departe de conceptul ăsta de țară”, povestește ea.

Ceea ce a și făcut până la urmă, dar a descoperit în scurt timp că viața la bloc nu i se potrivește. Și în cele din urmă, tot la țară a ajuns să trăiască, dar acum apreciază altfel lucrurile.

Este, de fapt, povestea pe care a spus-o pe scurt pentru înscrierea ei în cadrul concursului „De la început cu Spor”, proiectul prin care încercăm, alături de Policolor și SPOR, să aflăm ce îi face pe oameni să lase orașul în urmă și să se mute la țară.

„Este o istorie cu multe peripeții”, spune Elena. Când a început să lucreze în industria hotelieră, a intrat în contact cu cei care recrutau personal pentru vapoarele de croazieră. A fost la interviu, a prins un contract și a plecat să muncească, cu gândul la mult-visatul ei apartament, pe care abia după al doilea contract și-a permis să și-l cumpere – în Militari, să fie aproape de părinți. Tot pe vasele de croazieră, unde a fost plecată aproape nouă ani, l-a cunoscut și pe soțul ei născut în Portugalia. L-a adus în România, l-a prezentat familiei ei și, pentru o perioadă, s-au mutat împreună în București.

Casa lor a fost prima din zonă, iar la început erau singuri-singurei printre câini comunitari și cucuvele

„Când a apărut primul copil și locuiam deja în apartamentul din Militari, a fost foarte greu pentru noi. În primul rând, vara ne sufocam, nu mai aveam libertatea de la curte, nu mai aveam, uite, adierea asta de copaci”, povestește ea. Așa au început să ia din nou în considerare posibilitatea de a se muta la curte.

Au fost primii care au început să construiască în zonă

Părinții Elenei le-au oferit un teren agricol în satul Roșu, chiar lângă București, pe care ei l-au transferat în teren intravilan. „Bucățica noastră de teren a fost prima pe care s-a construit în toată această zonă. A fost prima casă, am fost niște nebuni să locuim aici”, își amintește ea. Nu aveau nimic în jur, erau practic în mijlocul pustietății, iar singurii prieteni le erau cucuvelele și câinii comunitari. Construcția casei au început-o în 2006, iar la finalul lui 2007 s-au și mutat, după ce s-a născut cel de-al doilea copil și parterul – baia și bucătăria în special – au fost gata.

„Ne-am încăpățânat să punem singuri parchet, ne-am încăpățânat să punem lustre singuri, să punem restul de gresie singuri. Am învățat totul pe propria piele și de asta astăzi sunt și influencer în zona de casă și grădină, pentru că am și greșit multe și le-am refăcut”, explică Elena, care are o comunitate de aproape 5000 de oameni pe Facebook.

Casa are acum o amprentă de peste 200 metri pătrați și 12 încăperi, dintre care un living la parter și unul la etaj, șapte dormitoare – trei ale celor trei copii și unul matrimonial – un living cu dining și bucătărie open space și două băi. Au investit 170.000 euro în construcție, cel puțin în ceea ce privește parterul cu tot cu amenajare și etajul realizat la gri, adică prima tencuială și un singur glet.

Au amestecat mai multe stiluri și au îmbinat noul cu vechiul

„Sunt câteva stiluri amestecate, dar le-am găsit o armonie și noi ne simțim bine”, descrie Elena amenajarea.

A luat elemente din zona iberico-mediteraneană, cum îi spune ea, adică cea din care provine soțul ei, pe care le-a împletit cu accente moderne și unele boho, stilul ei preferat. Multe din piesele de mobilier sunt aduse din apartamentul din Militari și recondiționate, altele sunt noi, iar altele sunt făcute de ei, din materiale reciclate din timpul construcției. Cum este, de fapt, masa din dining, pentru care au folosit cușaci în loc de picioare.

Oricât de spațioasă ar fi casa, tot afară e plăcerea cea mai mare a Elenei. La bloc se simțea ca într-o cutie, îi lipsea libertatea, se simțea sufocată de pereți. „Aici, deschid ușa de la bucătărie și ies în picioarele goale fix aici pe gazon și e altfel, e altă energie”, spune ea. Chiar dacă în satul Roșu s-a construit între timp și, din sat, a început să semene din ce în ce mai mult cu un oraș, curtea ei e plină de verdeață, fiindcă îi place să se înconjoare de plante.

Curtea îi aduce Elenei cea mai mare satisfacție